Cazul Charlie Ottley(sept. 26, 2025)

Obținerea cetățeniei române reprezintă, în principiu, o procedură menită să asigure integrarea deplină a unor persoane care, prin legăturile lor culturale, sociale sau familiale, manifestă o legătură autentică cu România. Din păcate, realitatea juridică și administrativă ne arată că, în loc să fie un instrument eficient de consolidare a comunității naționale, procedura de naturalizare a devenit adesea un exemplu de opacitate, rigiditate și birocrație excesivă.

Un caz recent care a atras atenția opiniei publice este cel al jurnalistului britanic Charlie Ottley, binecunoscut pentru documentarele sale dedicate României („Wild Carpathia”, „Flavours of Romania”) și pentru rolul său de ambasador cultural neoficial al țării noastre în spațiul internațional. Dorința sa de a obține cetățenia română nu este doar o alegere personală, ci și un gest simbolic de recunoaștere a apartenenței la o comunitate pe care a promovat-o constant în ultimele două decenii.

Totuși, în loc să întâlnească o procedură transparentă și eficientă, jurnalistul s-a confruntat cu realitățile binecunoscute ale aparatului birocratic: proceduri anevoioase, termene imprevizibile și o lipsă de flexibilitate din partea Autorității Naționale pentru Cetățenie (ANC).

Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată și modificată de mai multe ori, stabilește condițiile generale de acordare a cetățeniei prin naturalizare. Printre acestea se numără: domiciliul legal pe teritoriul României pentru o perioadă cuprinsă între 8 și 10 ani (sau 5 ani, în cazul căsătoriei cu un cetățean român), cunoașterea limbii române, integrarea în viața socială și respectarea Constituției și a legilor țării.

Legea mai prevede că „persoanele care aduc servicii deosebite țării” pot beneficia de o procedură accelerată, o formulă legislativă vagă, dar care, în mod evident, ar trebui să se aplice unor personalități precum Charlie Ottley. Totuși, practica ANC arată că această dispoziție este aplicată restrictiv și arbitrar, în lipsa unor criterii clare de evaluare și a unei metodologii transparente.

În absența unor norme precise, decizia privind încadrarea unei persoane ca având „merite deosebite” rămâne la discreția autorității, ceea ce deschide larg porțile subiectivismului și, inevitabil, ale unor posibile interpretări inechitabile.

Ceea ce surprinde, în cazul lui Charlie Ottley, nu este doar durata excesivă a procedurii sau complexitatea documentației, ci mai ales lipsa de deschidere a ANC în a valorifica situațiile excepționale. România a beneficiat enorm din promovarea internațională făcută de acest jurnalist. Imaginea Carpaților, a tradițiilor rurale și a patrimoniului cultural a ajuns pe canale de televiziune și platforme care, altminteri, ar fi ignorat complet România.

În aceste condiții, refuzul sau tergiversarea acordării cetățeniei denotă o neputință a instituției de a înțelege rolul său nu doar ca gardian al legalității, ci și ca actor al interesului național. ANC continuă să trateze cazurile pe o bandă birocratică uniformă, fără să țină cont de specificul individual și de avantajele evidente pe care statul român le-ar avea prin integrarea unor astfel de personalități.

Mai mult, lipsa de comunicare și absența unor termene rezonabile afectează nu doar imaginea instituției, oricum proastă, ci și imaginea României ca stat membru al Uniunii Europene, unde respectarea principiilor de transparență administrativă și predictibilitate este o cerință esențială.

Din perspectiva unor juriști specializați în dreptul cetățeniei, cazul lui Charlie Ottley scoate la iveală câteva deficiențe majore:

1. Lipsa unor criterii obiective pentru „merite deosebite” – legislația română nu conține o listă clară de domenii, realizări sau recunoașteri internaționale care să justifice aplicarea acestei proceduri simplificate. Această lipsă de claritate lasă loc arbitrariului.
2. Durata excesivă a procedurilor – termenele oficiale rareori sunt respectate. Procedurile pot dura ani de zile, chiar și atunci când dosarele sunt complete și candidații îndeplinesc condițiile.
3. Deficitul de transparență – solicitanții nu primesc explicații clare privind stadiul dosarului, criteriile de evaluare sau motivele pentru care o cerere este respinsă ori amânată.
4. Rigiditate instituțională – ANC manifestă o aplicare mecanică a legii, fără să folosească instrumentele juridice puse la dispoziție chiar de legislator pentru a răspunde unor situații excepționale.

Charlie Ottley reprezintă un caz-test pentru capacitatea României de a-și gestiona resursele simbolice și de a-și recunoaște adevărații ambasadori. Refuzul sau tergiversarea acordării cetățeniei nu este doar o problemă birocratică punctuală, ci o pierdere de oportunitate la nivel național. Și este un test la care România, din nou, rămâne repetentă

Un stat care nu știe să-și onoreze prietenii și promotorii, preferând să-i blocheze în hățișuri administrative, transmite un mesaj de auto-suficiență și neglijență. România are nevoie de oameni ca Charlie Ottley, iar legea oferă suficiente mecanisme pentru ca asemenea cazuri să fie soluționate rapid și echitabil.

În calitate de juriști specializați în chestiunile de cetățenie, nu putem decât să remarcăm că, în lipsa unei reforme reale a Autorității Naționale pentru Cetățenie, România riscă să rămână captivă într-o birocrație care, în loc să servească interesul național, îl sabotează.

Pentru a veni în sprijinul promotorilor reali ai României, care doresc să se integreze prin aplicarea procedurilor în vederea dobândirii cetățeniei române pentru “merite deosebite”, societatea Dumitrescu & Asociații va consilia, asista și reprezenta solicitanții „pro bono”. Nu ezitați să ne contactați.